Luptăm zi de zi pentru a ne împlini o eternă aspirație, fericirea. Îi căutăm formula secretă de mii de ani, încercăm să-i descoperim înțelesul pentru a avea acces cât mai des la izbucniri de nemurire, vrem să-i resimțim plenitudinea, dar descoperim doar natura ei perisabilă, caracterul ei efemer, tragic, sfâșietor, absoluta necesitate.
Și totusi, lângă noi, cineva are parte de magia de a fi fericit într-un mod complet, copiii. Neîmpovărați de responsabilități, termene, stresul locului de muncă, nu știu cum este să renunți la un vis, au acces la latura grandioasă, impresionantă a fericirii, ce ne apropie de esența vieții și a morții. Visele sunt forța vie a inimii și a sufletului, sunt mai importante decât orice bun, însă adulții pierd treptat puterea de a merge după ele până la capat. Ne creionam visul de a fi fericiți în funcție de perspectiva noastră asupra lumii și credem că odata împlinit ne va aduce fericirea. Nu ințelegem că nu destinația este importantă, ci călătoria, procesul și nu răspunsul. Căutăm fericirea undeva departe, dar nu o vedem cum trece pe sub nasul nostru sau nu avem timp s-o apreciem atunci când se întamplă. Câteodata, rar, ni se împlinește visul, devine brusc realitate și cu toate acestea nu-l recunoaștem, nu avem deplina convingere că este visul nostru, nu simțim nicio bucurie și nu simțim că ne reprezintă.
Asta ne deosebește de copii, ei nu caută nimic, primesc totul cu brațele deschise, zâmbind și acest tot încă este posibil. Au bucuria de a fi naturali, au îndemânarea de a fi compleți și absoluți în orice moment, au izbucniri de mici fericiri într-o frecvență intimidantă, pe cand noi căutăm mari porniri emoționale, o acumulare și chiar o repetare a plăcerilor. Țesătura fericirii e alcatuită din împletirea de lucruri ce par la prima vedere neînsemnate: zâmbete, stări de bună-dispoziție suprapuse pe o viață plină de sens.
Te întrebi ce m-a apucat filozofatul pe tema fericirii?
Am văzut pe platforma socială
Komunomo un concurs interesant de fotografie „Happy People” și am vrut să înscriu și eu o poza. Da, dar care? De câte ori m-am încadrat eu în temă: să fiu fericită și să pot dovedi cu o poză? Cam rar, la nuntă, botez și la câteva evenimente. Cu toate astea am făcut mii de poze cu cineva fericit, fata mea. Ea reușește să fie complet fericită și mă reconectează și pe mine cu forța vieții. Văd în ochii ei semințele unor aventuri imaginate, mii de posibilități ale vieții și ajung să cred și eu pentru câteva clipe că totul e posibil. Am ales pentru acest concurs o poză de grup făcută în vara asta, în tabără, ea împreună cu prietenele.
Sunt unsprezece perechi de ochi curioși, neastâmpărați, ce nu știu ce sunt acelea limitele, ce nu caută fericirea, ce nu au nevoie de motive pentru a fi fericiți, ci pur și simplu o trăiesc, pentru că fericirea se află în ei.
Sunt unsprezece fete ce au capacitatea de a se bucura de "nimic", care nu-și ascund emoțiile, care trăiesc clipa, care-și dăruiesc simplu prietenie necondiționată și multe, multe zâmbete, unitatea de măsură a bucuriei.
Într-o singură poză aceste adolescente ne dezvăluie secretul vieții, fericirea.
Mă uit la această poză și nu pot să nu mă gândesc cât de ușor ar fi să dărâmăm zilnic măcar o singură cărămidă din zidul care ne ancorează de stilul de viață, de iluzia că el este ceva solid pe care poți conta, dar care de fapt constituie o limitare. Nu contează că fizica cuantică a demolat conceptul clasic de corp solid, pe măsură ce am crescut am învățat să credem în limite, în ziduri, că visele sunt numai pentru visători, iar orice nu-i legat de punerea mâncării pe masa este un lux inaccesibil. Majoritatea adulților ne-am aruncat visele pe nimic: pentru vreo funcție de răspundere, un salariu bun sau alte beneficii materiale.
Un adolescent este o forță care nu neapărat este activă, poate exista și ca un potențial, acel potențial atât de esențial pentru fizica cuantică.
Dar cum ar fi să treci prin viață cu ardoarea unui adolescent? Bănuiesc că ne-am arde înainte de vreme. Poate că ideal este să fii ca un atom în fizica cuantică, când undă, când particulă, să posedăm o caracteristică importantă; dualitatea, să fim când adulți, când copii. Fiecare anotimp din viață vine cu niște atuuri: vârsta și experiența dau înțelepciune și echilibru, copilăria vine cu conexiunea sa cu visul. La limita celor două există o linie fină între temperarea pasiunii și renunțarea la forța de viață. Aici se află fericirea și nu mai depinde de vreun moment al vieții, aici totul este posibil, aici poți să visezi și să faci ce vrei. Nu te lua după forța misterioasă ce vrea să dovedească imposibilitatea realizării visul tău, ea se hrănește cu invidie și gelozie.
Fericirea se află în speranță, în echilibru, în aprecierea micilor bucurii, ale micilor detalii ale momentului: prieteni, zâmbet, dans, muzica, comunitate.
Cum știu că și tu iubești fotografia, te invit să mi te alături în acest concurs. Eu nu particip pentru premiile puse în joc, deși sunt substanțiale, vreau doar să-mi expun fericirea de a fi mamă, fericirea de a avea niște ochi puri în care să mă oglindesc, vreau să dau tuturor de gândit referitor la drumul ales și sunt curioasă să aflu părerea ta despre ceea ce înțelegi prin „Happy People”. O latura frumoasă a acestui concurs este că poți câștiga chiar dacă nu înscrii o poză, ci numai votezi poza care ți-a plăcut.
Etichete: fericire, Komunomo
Am văzut pe platforma socială Komunomo un concurs interesant de fotografie „Happy People” și am vrut să înscriu și eu o poza. Da, dar care? De câte ori m-am încadrat eu în temă: să fiu fericită și să pot dovedi cu o poză? Cam rar, la nuntă, botez și la câteva evenimente. Cu toate astea am făcut mii de poze cu cineva fericit, fata mea. Ea reușește să fie complet fericită și mă reconectează și pe mine cu forța vieții. Văd în ochii ei semințele unor aventuri imaginate, mii de posibilități ale vieții și ajung să cred și eu pentru câteva clipe că totul e posibil. Am ales pentru acest concurs o poză de grup făcută în vara asta, în tabără, ea împreună cu prietenele.